Simboluri, intenții și sens în icoanele pandemiei

Mohamed Salah este un atacant egiptean care joacă pentru Liverpool. Ce părere au suporterii despre el se vede în acest clip. Traducerea mea (nu păstreaza rimele din original):

Mo Salah, la-la-la
Dacă e destul de bun pentru tine,
E destul de bun și pentru mine
Dacă mai dă câteva goluri,
Atunci o să fiu și eu musulman.

Mo Salah, La-la-la
Dacă e destul de bun pentru tine,
E destul de bun și pentru mine.
Să stau în moschee,
Acolo vreau să fiu.

Nu e bine să judeci la prima vedere, dar suporterii nu par a fi musulmani. Mai degrabă, se apropie de stereotipul englezului din clasa muncitoare cu berea în mână. Aș pune pariu că destui dintre ei au votat pentru Brexit și câțiva dintre cei care cântă s-ar putea să aibă reprezentări negative despre străini, musulmani și alte grupuri etnice sau rasiale. Poate că paradoxul se explică prin faptul că suporterii lui Liverpool au viziuni mai de stânga și mai incluzive decât suporterii altor echipe din UK.

Al doilea paradox este receptarea cântecului de către musulmani sau de Mo Salah însuși? Aparent, nu au nicio problemă.

Cele mai populare mesaje pe YouTube par a fi scrise de musulmani care nu se simt jigniți, ba chiar cântecul îi face să se simtă mândri că sunt musulmani. Suporterii altor echipe sunt și ei solidari cu mesajul, iar atmosfera generală este una de incluziune și de prietenie dincolo de religie, chiar dacă aduși împreună doar de fotbal sau Liverpool.

De ce nu a jignit acest cântec de galerie care glumește pe seama religiei, însă au jignit niste imagini publicitare cu icoanele unor medici? În ambele cazuri este vorba de o figură de stil, o metaforă hiperbolică. Băieții aceștia nu se vor face musulmani și nu se vor ruga în moschee indiferent câte goluri va marca Mo Salah, însă vor să comunice că jucătorul este atât de bun pentru Liverpool încât vor onora o religie străină și deseori hulită.

În interpretarea mea, ceva similar transpare și din ilustrațiile create de Wanda Hutira pentru McCann.

Îmi imaginez că brieful a fost similar cu cel dat în alte țări: personalul medical reprezentat ca eroi. Artista a creat o metaforă vizuală care să transmită mesajul fără să îl comunice explicit – de unde și forța sa artistică. Nu scrie MEDICII SUNT EROI, dar asta te îndeamnă să înțelegi.

În România nu avem mulți eroi. Sau avem eroi, dar nu avem multe reprezentări culturale și mai ales imagistice ale eroilor. Mihai Viteazu? Ecaterina Teodoroiu? Walter Mărăcineanu? Gheorghe Ursu? Ce imagine transmite ideea de erou astfel încât o mare parte a societății să o înțeleagă și care să comunice un mesaj apropiat de cel intenționat de agenție?

Eroul care evocă sacrificiul, dedicarea totală, dar și puterea dincolo de cea a muritorilor de rând, este cel din icoane. Sfântul Gheorghe, Fecioara Maria, Iisus, sau acei sfinți ce îmi atrăgeau atenția când preotul făcea sfeștania acasă cand eram mic: Sfinții Doctori fără de arginți. Imaginea icoanei e înțeleasă de oameni indiferent de vârstă, localitate, clasă socială, educație sau confesiune pentru că evocă imaginarul creștin arhicunoscut pe care îl recunosc și ateii chiar dacă aceștia nu cred în principiile ontologice ale religiei.

Însă aici apare o problemă. Metafora spune că anumite trăsături ale doctorilor sunt precum cele ale sfinților. Pentru unii oameni, metafora nu a fost înțeleasă așa, iar o altă interpretare a fost mai intuitivă. Numeroși comentatori, creștini sau nu, au acuzat artista în nenumărate feluri. Toate au în comun absența interpretării “Precum un sfânt” -> “erou”.

Nu toți comentatorii au explicat exact ce i-a deranjat. Pentru unii, lucrările au fost de prost gust. Pentru alții, alăturarea era nepotrivita. O temă recurentă în comentarii e blasfemia, conform Wikipedia: folosirea nerespectuoasă a numelui unei divinități, defăimarea religiei, comiterea unui sacrilegiu. Cum ar putea o metaforă să facă asta? Când mama îmi spunea “mă chinui ca pe Hristos” nu lua în derâdere patimile Mântuitorului pentru creștini ca ea. Expresia evocă hiperbolic efectele hiperactivității mele de copil ca fiind greu de suportat. Metafora spunea ceva despre ea și despre mine, nu despre Iisus Hristos, nu era o blasfemie. Evocarea numelui sau a imaginilor sacre nu a intenționat să cauzeze vreo leziune sacrului, ci doar să compare profanul cu o hiperbolă absolută. Nu știrbește nimic din înălțimea sacrului, doar îl folosește ca punct de reper.

Blasfemia e un concept teologic complex, însă alte critici au oferit interpretări mai familiare ale gestului artistic. Batjocură, umilire, provocare, atac la adresa sacrului icoanelor și al sfinților sau chiar a Divinității.

Mai multe explicații sunt posibile. Prima este cea a intuițiilor despre lucruri sacre. Acestea sunt delimitate de granițe simbolice, nu pot fi atinse, modificate, sunt dincolo de puterea omenească. Psihologul Jonathan Haidt a sugerat că mecanismele mentale evoluate pentru evitarea contaminării cu patogeni stau la baza gândirii noastre despre puritate și poluare simbolică. E o ipoteză care ar putea explica de ce, pentru mulți, e ceva profund deranjant în utilizarea, chiar și metaforică, a unui lucru sacru într-o situație profană, cum ar fi elogiul adus cadrelor medicale, chiar dacă oamenii nu au o explicație clară pentru ceea ce simt.

O altă ipoteză pleacă de la rolul identitar al simbolurilor. Imaginile s-ar putea să fi trezit un sentiment de amenințare pentru cei a căror apartenență la creștinism reprezintă nu doar împărtășirea unor valori, ci și calitatea de membru al unui grup social: noi, creștinii/ ortodocșii – voi, ceilalți (ateii, alte religii, alte confesiuni). Distincția nu este neapărat una care să genereze conflict, însă acesta poate apărea după folosirea unui simbol comun unui grup într-un sens care sugerează o depreciere a tuturor celor legați de acel simbol. Faimoasele caricaturi daneze sau din Charlie Hebdo au născut astfel de interpretări (justificate sau nu) ale intenției autorilor, ducând mai departe la violență și crimă.

Această ipoteză pare susținută de o altă critică. De ce nu apar în campanie “icoane” care să “jignească” religia musulmanilor? Răspunsul academic este destul de simplu. Pentru că Islamul (la fel ca mozaismul sau unele forme de creștinism, în special în zona protestantă) sunt religii aniconice, nu permit idolatria vizuală. Există tradiții neortodoxe (în sens de opuse ideilor “corecte”) care circulă anumite reprezentări, dar acestea nu sunt încurajate și cu siguranță nu există un canon, ca în ortodoxism. Pentru critici, alt răspuns pare cel adevărat: frica. Ipoteza este că artiștii se tem de coalițiile puternice organizate pe baza identităților religioase, cum ar fi grupările extremiste cu ideologie musulmană fundamentalistă și conflictuală. Fără a investiga valoarea de adevăr a explicației, putem specula că cei care se simt lezați, dar văd că alte grupări religioase nu au fost atacate, percep și folosesc reprezentările religioase în special ca o formă de identificare a coalițiilor sociale ce împart lumea în aliați, dușmani și, cei mai de temut, trădători.

În cazul nostru, s-ar putea, însă, să mai existe o explicație alături de celelalte. Unii dintre cei ofensați de imaginile artistei poate că au perceput un semn egal între medici și sfinți. Sau, speculând mai departe, s-ar putea să fi înțeles chiar o altă figură de stil: o ironie. Ironia se bazează pe evocarea unei stări de fapt contrare realității evidente. Dacă plouă afară și mai devreme mi-ai spus că nu e nevoie să ne luam umbrelele pentru că va fi soare, știi exact ce am vrut sa spun prin “ce soare dogoritor!” Îți ironizez eroarea.

Cred ca artista a folosit metafora și nu ironia, însă obiectul de artă în sine, ca orice reprezentare, permite interpretări multiple. Una este de obicei cea mai relevantă (vezi Sperber și Wilson, Relevance Theory, 1986), însă depinde de cunoștințele și motivațiile celui care interpretează. Ironia poate fi percepută din contrastul între ce fac medicii și ce fac sfinții. Minuni. Dacă a salva o viață e o minune, atunci avem dovezi clare că medicii fac minuni. Despre sfinți știm că fac minuni, dar puțini le-am văzut sau testat, și la fel despre forța divină. Cu tot scepticismul față de sistemul medical din România, nu ne dorim altceva decât un doctor bun atunci când ne îmbolnăvim de coronavirus sau de alte boli.

Religia și știința nu trebuie neapărat să fie în conflict. Biologul Stephen Jay Gould a sugerat că ele pot sa fie non-overlapping magisteria – domenii distincte de căutare a cunoașterii. Însă, deseori, reprezentări religioase sunt în competiție cu reprezentări non-religioase asupra realității. Paharul de vin consubstanțial cu sângele lui Isus poate purta virusul sau nu? Rugăciunea te poate feri de infectare? Există soluții supranaturale la pandemie? Dumnezeu poate opri pandemia? De ce nu o face? Este o încercare? Ce ar trebui să facem? Unele întrebări pot primi răspunsuri fie din medicină, fie din zona magico-religioasă. Istoria civilizației umane a dus la avansul științei în zone care erau mai demult domeniul exclusiv de competență al bisericii sau al șamanilor. Încet, inegal, probabil niciodată complet, știința a înlocuit religia în a oferi răspunsuri la unele întrebări fundamentale despre viață.

Religiile au multe elemente: ritualuri, cărți, simboluri, icoane, explicații ontologice și norme morale. Metafora medicilor-eroi a vizat ultimele două categorii, cea a sacrificiului și cea a puterii supranaturale. Dacă e să continuăm linia metaforică a autoarei, am putea să folosim metaforic “Coranul Medicinei” pentru o carte a lui Avicenna. Am putea să atingem dezinfectantul la fel de ritualic precum evreii ating mezuzah, dar știind ceva mai exact cum funcționează și cum nu.

Aici apare tensiunea dintre multiplele practici și idei care formează o religie. Componenta sa explicativă, magică, supranaturală poate să convingă sau nu, iar în ultimele secole a pierdut teren. Știința sau lucrul lumesc pot intra în competiție cu sacrul sau misterul, fără să conteste neapărat componentele identitare sau morale ale religiei. Alteori însă, chiar și o încercare de a evoca metaforic valorile morale ale religiei ar putea sa reveleze neintenționat un adevăr profund despre distincția dintre reprezentările științifice și reprezentările supranaturale: unele mistere sunt rezolvabile iar unele mistere sunt irelevante pentru viața de zi cu zi. Așa cum hiperbola folosită de suporterii englezi transmite că, dincolo de afilierea religioasă, un atacant ca Mo Salah este al dracului de bun să îl ai în echipa ta.

♦ ♦ ♦

Radu Umbreș este antropolog și consultant științific ISCOADA. Licențiat în Sociologie (UB), are un master în sociologie (University of Oxford) și este doctor în antropologie socială (University College London). Are specializare postdoctorală în abordări cognitive ale științelor socio-umane la Institut Jean Nicod, ENS Paris. Este lector la SNSPA. A mai predat la ENS, The New School for Social Research, și UCL. A finalizat prima sa monografie, „Living with Distrust. Morality and Cooperation in a Romanian Village”, care va aparea în ediția Foundations of Social Interaction, Oxford University Press NY. Interesele sale de cercetare sunt moralitatea, încrederea, cooperarea, epistemologia nativă, transmisia culturală și psihologia evoluționistă. 

Editat de Laura-Maria Ilie

Ilustrație de Adrian Isaia

De la Muma Pădurii la Maica Domnului. Arhetipul matern în imaginarul cultural românesc

Suspiciune și neîncredere: de ce au succes teoriile conspirației despre COVID-19

Am auzit cu toții explicațiile oficiale privind pandemia ...

„Totul e ciudat, nou, miraculos”: Experiența educației prin artă

Două perechi de artiști-educatori au lucrat cu adolescenți din Harghita

Vom mânca pe mormintele voastre: Paștele Blajinilor în Republica Moldova

Blajinii veghează asupra oamenilor și se roagă pentru izbăvirea lor